¡Hola Coruña!

În acest articol mi-am propus să vă vorbesc despre primele mele emoții în Coruña, întrucât în postarea anterioară am promis că voi continua cu zborul spre destinația finală, de aici în acolo,  noua mea reședință pentru încă 4 luni.20160122_184646

Așadar, am ajuns în sfârșit la terminalul 2, după toate nelămuririle despre cum să ajungem aici, unde relativ rapid (după o plimbare de vreo 20-30 minute) am găsit de unde să luăm noul zbor, care se afla fix la capătul terminalului. Avionul a avut un pic de întârzieri, dar acceptabile, după care ne-am urcat, stewardesa a zâmbit relativ drăguț și ne-am așezat în locuri diferite, eu cu colega mea, Ana, pentru că calculatorul (atunci când ne-am făcut check-in) nu ne-a permis să ne alegem 2 locuri alăturate. În avion am mai discutat cu ea, chiar dacă nu stăteam una lângă alta. La un moment dat un nene care vorbea româna, ne-a cedat locul, pentru că și-a dat seama că suntem împreună dar stăm separat.

În acest zbor nu am mai avut loc la geam. Nu știu cum alții, dar mie îmi place la nebunie să stau la geam, simt că zbor efectiv (în caz că nu dorm, cum a fost în zborul spre America). Ce m-a iritat un pic, a fost faptul că mâncarea nu era inclusă în preț, deși din întregul preț al biletului, mai mult m-a costat călătoria Madrid – A Coruña, decât București – Madrid, unde am avut un breakfast drăguț. Am ajuns foarte rapid în acest oraș, întrucât zborul o durat doar o oră. Și… nu îmi venea să cred ceea ce văd. La Coruña, are aeroportul său, deși incomparabil de mic raportat la cel din Madrid, cam relativ apropiat de mărimea celui din Chișinău (capitala unei țări!?).

Admiram de pe geam și nu mă puteam sătura să savurez această priveliște. Orașul era colorat într-20160122_185320un verde aprins, desenat cu pensula și în culori foarte vii, întocmai ca un teren proaspăt de golf. Deci, eram în data de 22 ianuarie, dar iarba era verde și tunsă, efectiv peste tot. Mă uitam peste ceea ce vedeam și îmi adusesem aminte de imaginea simbol de la Windows. La ieșire din aeroport am luat autocarul spre centrul orașului. O călătorie destul de plăcută, cu lume civilizată, care urcă pe ușa de la șofer, coboară pe cea din mijloc, cu rampă pentru persoanele cu dizabilități, și tot așa. Mergeam și admiram de pe geam noile privelești. Îmi plăcea tot ce vedeam! Un oraș micuț dar cu multă istorie, arhitectură și viață. Un oraș vechi, dar colorat, cu activitate și multe petreceri. Deși, inițial credeam că mă duc într-un oraș, care este doar un oraș, acum afirm cu tărie, că este unul deosebit, pe care merită să îl vizitezi. În fiecare zi descoperi lucruri noi, lucruri care nu le-am observat în celelalte zile, pentru că sunt atâtea statui, chestii personalizate, fântâini arteziene. Ce mi-a plăcut în mod deosebit, este un calendar efectuat din flori, data (efectuată în întregime din flori) căreia se schimbă în fiecare zi, precum și un ceas realizat în mărimi gigantice, tot din flori, care arată ora exactă. Inițial m-am gândit că studenții de la facultatea de arhitectură fac concursuri lunare și tot mai adaugă ceva drăguț prin oraș, tot îl mai personalizează, dar care o fi adevărul nu l-am aflat încă.20160301_133823.jpg
O legătură frumoasă s-a creat între mine și Coruña chiar din prima clipă în care am făcut primul pas pe acest pământ. M-a impresionat ca tot întreg. Realizez că ploile de aici îmi plac (sunt diferite de cele care le știu eu). Nu am nimic de obiectivat. Mă simt aici ca acasă, simt că aparțin acestui loc și că îmi va fi greu fără el. O parte din mine, va rămâne aici iar cealaltă, mereu, va dori să se reîntoarcă. E prea frumos ca să nu îți placă, e prea perfect ca să nu fie adevărat. Natura, oceanul, aerul și arhitectura Coruñei, m-a cucerit deplin. Sunt fermecată de tot ce văd aici!20160228_175754

Apropo, eu am rebotezat orașul. Pentru mine Coruña reprezintă San Francisco, de ce? Nu știu. Dacă faci o analiză detaliată a acestor două orașe o să îți dai seama că sunt total diferite, că nu se intersectează aproape în nici un punct, în afară că ambele au acces la ocean și port. Dar pentru mine, pentru sufletul meu și atmosfera care mi-au creat-o aceste orașe se asemănă extraordinar de mult.

Iubesc Coruña în fiecare zi din ce în ce mai tare. Realizez, că aceste locuri mă vor bucura doar încă pentru 4 luni, și atât… dar… cine știe, poate vreodată, altă dată, ca în povești… .

20160122_203131[Cina de Bun Venit în Coruña. Să trăiască și meargă Erasmusmul!]

Advertisements

¡Hola España!

Mă tot gândeam, oare cum să fac partea introductivă, oare ce să zic, cum să zic? Eu zic să încep cu începutul. Deci, din 25 ianuarie 2016 sunt oficial un student Erasmus, în Coruna, la Universitatea UDC (Universidade Da Coruña). Mă simt onorată să am acest statut, întrucât când eram la licență îmi doream 2 lucruri, unul să ajung în USA cu programul ”Work and Travel” și doi, să fiu student Erasmus. Cel dintâi lucru l-am realizat și constat că o fost o experiență care cu siguranță nu o voi uita vreodată, iar cel de-al doilea, este în curs de desfășurare. Sunt atât de fericită, deși realizez că trebuia să îmi mișc ”turulețul” cel mare și greu mai din timp și să aplic la acest program minunat.

Momentan, sunt plină de emoții, am 3 săptămâni de când am ajuns aici și abia mi-am aranjat lucrurile. Toate chestiile alea de început, super iritante, gen: cazare, cursuri, orar, internet, acomodare timp și oră, acomodare oameni, acomodare cultură, etc., abia am reușit să le rezolv, dar încet și cu răbdare le-am orânduit pe toate. Acesta este motivul pentru care nu am scris din primele zile, deși îmi doream foarte mult acest lucru. Emoțiile trebuie redate atunci când sunt vii, când le trăiești, pentru că din amintirii e cam greu să descrii starea din momentul dat.

Ce pot să spun acum despre această nouă lume? Sunt mega entuziasmată și îmi place foarte mult aici. Deși, când am fost anunțată că am câștigat bursa Erasmus + în Spania,  A Coruña nu am fost așa de încântată. După un search pe Google am rămas oarecum dezamăgită. Impresia pe care mi-am creat-o a fost relativ satisfăcătoare, că mă duc într-un loc oarecum nu foarte frumos, cu nimic spectaculos și că asta e, e unica mea șansă și trebuie să accept, „ori acum ori niciodată”.  Când am aplicat pentru bursă doream să plec în Polonia sau Cehia, aceste țări cumva îmi erau mai apropiate, mai prietenoase, iar Spania, hmm, ea nici măcar nu era inclusă pe lista țărilor pe care vreau să le vizitez. Niciodată la auzul acestei țări nu am rămas cu o dorință arzătoare să plec spre ea și să o explorez, pentru mine Spania era doar Spania, nimic mai mult.

Cu câteva zile înainte să vin aici, fusesem acasă să îmi vizitez părinții și prietenii din Moldova. Normal, ar fi trebuit să îmi dau seama că voi lipsi o perioadă destul de lungă de acasă, dar am perceput-o pe ca o vizită obișnuită acasă. Îmi văd părinții, surorile, nepoțica, câinele, pisica, găinile și porcul, împlu valiza cu de toate și hai înapoi în România. Revenind în Iași, am întâmpinat la rândul meu oaspeți, prietenii care au venit să îmi ureze drum bun și desigur să am o călătorie frumoasă, deosebită și să nu uit de suveniruri și cadouri.

Dat fiind faptul că cursurile de la facultatea UDC se începeau devreme (chiar în perioada când la facultatea mea abia intram în sesiune) am fost nevoită să susțin examenele mai devreme, pentru a fi prezentă aici cu câteva zile înainte. Deci, în ultimele două săptămâni anterior să vii în Spania, pe de o parte mă duceam la ore, iar pe cealaltă parte încercam să susțin câte un examen. Valiza mi-am făcut-o cu o zi înainte să vin aici. Moral nu realizam că uite, eu îmi fac valiza, îmi iau hulubii, și tiuii, o dau bir cu fugiții. De fapt cred că nici acum nu am conștientizat că eu, în acest moment, sunt în Spania.

ff2fdca7af22bdeaa9743916487ea9278832d4fba07b065f61fc7429c0e8270cÎn data de 21 ianuarie, împreună cu fiancé-ul meu, ne-am pornit spre București. Pe drum discutam ultimele aspecte legate de călătorie, dacă am luat tot ce îmi trebuie, la ce oră să ne ducem la aeroport să nu întârzii, unde dormim noaptea (că aveam zborul în dimineața următoarei zile), dar în fond nici unul nu deschise subiectul despre viitoarea mea lipsă, precum nici despre miile de km care ne vor despărți în următoarea perioadă. „Uite eu chiar plec, tu conștientizezi? Eu nu. Tu mă duci, eu te las. Ne vedem la vară.” Cam așa a fost scenariul acelei zile.

 

La 4 dimineață după ce o sunat alarma, m-am îmbrăcat și ne-am îndreptat spre aeroportul Henri Coandă din București. Aici, nimic important, emoții cu check-in, du valiza, cântărește, scoate surplusul, lasă bomboanele de la Bucuria și scoate altceva. Rezolvat-am aceste aspecte, și hai „să dejunăm”. După o seară tumultoasă la nașii noștri, cu 2 ore de somn, înțelegi

că nu prea ai chef de mâncare, că un suc ar fi mai potrivit. Ne-am ridicat de la masă și ne-am dus în alt loc să ne așezăm, mai aveam cam 40 de minute în care singurătatea nu era prezentă, iar noi ar fi trebuit să ne bucurăm de prezența celuilalt dar eram prea somnoroși, cu ochii umflați, nedormiți și tare obosiți așa că subiecte de discuții interesante nu prea am avut, iar timpul a trecut mai repede decât am fi crezut noi. Când au expirat minutele, am decis să facem o poză, așa de despărțire. Stai să vezi, constatăm că Denis are un obiect lipsă, telefonul. Prin urmare, cineva a intenționat să facă și mai dramatică plecarea mea. Zic, bun… am început dimineața mai perfect decât mă așteptam. Nu de ajuns că rămâne fără mine, dar mai rămâne și fără telefon. Îmi pare rău, dar asta e, cam mult l-a costat călătoria la București (ca multe alte călătorii), nemaivorbind că el cu mâna lui m-a adus aici, la aeroport, ca ce să facă? să scape de eu? și de telefon (deja al 3 telefon în ultimii 2 ani)….

După scurta și dezamăgita despărțire, mi-am luat inima în dinți, nu de la alta, dar tare mă temeam să nu rămână aici, în România și mi-am luat zborul întocmai ca un p
ui de pasărea care abia începe să zboare. Unde mă duceam știam, ce să fac știam, dar de limbă habar nu aveam. Când fusesem mică nu am vizionat telenovele și drept să spun, nu am fost niciodată interesată de această limbă, deși germana, italiana, cândva încercasem să le descopăr, spaniola, nu prea.

Am luat primul avion, am zburat, am mâncat, am vorbit cu stewarzi,fără a avea posibilitatea să vorbesc și cu piloții așa cum fu în primul meu zbor spre țara dorințelor mele și am aterizat în Madrid, la renumitul aeroport Barajas. Până aici totul a fost perfect, până însă nu m-am ddff7db8b924d2a1f2713ad5a010ca27560e111ecf1640f1189b502fdb20ed03cat jos din avion și surpriză! Constat cu stupoare că spaniolii nu vorbesc engleza, precum nici americanii de regulă nu cunosc altă limbi, sau cum ungurii care se fac că nici nu înțeleg în ce limbă vorbești. Mare problemă, de aici, după zborul București – Madrid, urma al doilea zbor Madrid – A Coruna. Evident, că în boarding pass-ul meu nu scria nimic de faptul că trebuie să părăsesc terminalul 4, adică, să ies afară și să iau autobuzul care te duci într-un alt loc (cam 10-15 min o durat călătoria) spre terminalul 2. Credeam împreună cu colega mea, Ana, că încă un pic și scăpăm următorul avion. Efectiv nu înțelegeam ce trebuie să facem, unde trebuie să ne ducem, cum ajungem, dacă reușim? Am mai tras de unul, de altul, un cuvânt înțelegeam 3 nu, unul mai bolborosea ceva engleză dar dădea indicații greșite, altul știa dar nu putea explica. Dar era atât de simplu… trebuia să ne zică să ieșim din această clădire, să luăm autobuzul de afară care ne duce la următorul terminal. Și de aici colea, am luat următorul zbor… despre care vă voi povesti în următoarea postare.

.